Turkestan (Timurid) arhitectura

The Timurid Empire (Persian: تیموریان‎, Timuriyān), self-designated as Gurkani (Persian: گورکانیان‎, Gurkāniyān), was a Persianate^[5][6] Turco-Mongol empire comprising modern-day Iran, the Caucasus, Mesopotamia, Afghanistan, much of Central Asia, as well as parts of contemporary Pakistan, Syria and Turkey.

The empire was founded by Timur (also known as Tamerlane), a warlord of Turco-Mongol lineage, who established the empire between 1370 and his death in 1405. He envisioned himself as the great restorer of the Mongol Empire of Genghis Khan and, while not descended from Genghis, regarded himself as Genghis's heir and associated much with the Borjigin.

The ruling Timurid dynasty, or Timurids, lost most of Persia to the Ag Qoyunlu confederation in 1467, but members of the dynasty continued to rule smaller states, sometimes known as Timurid emirates, in Central Asia and parts of India. In the 16th century, Babur, a Timurid prince from Ferghana (modern Uzbekistan), invaded Kabulistan (modern Afghanistan) and established a small kingdom there, and from there 20 years later he invaded India to establish the Mughal Empire.Timur conquered large parts of Central Asia, primarily Transoxiana and Khorasan, from 1363 onwards with various alliances (Samarkand in 1366, and Balkh in 1369), and was recognized as ruler over them in 1370. Acting officially in the name of Suurgatmish, the Chagatai khan, he subjugated Transoxania and Khwarazm in the years that followed. Already in the 1360s he had gained control of the western Chagatai Khanate and while as emir he was nominally subordinate to the khan, in reality it was now Timur that picked the khans who became mere puppet rulers. The western Chagatai khans were continually dominated by Timurid princes in the 15th and 16th centuries and their figurehead importance was eventually reduced into total insignificance.

Arhitectura indo-islamice

Numim arhitectură islamică arta de a construi (în arabă al-bina) dezvoltată într-o regiune ce se întinde din Spania până în India între 622 și secolul XIX, așa numitul Dar-al-islam, corespunzătoare califatului umayyad.Alegerea unui material depinde de mai mulți factori : regiunea în care este construită clădirea, accesibilitatea materialului, costul acesteia, destinația acestuia...

Există cinci tipuri de materiale utilizate în construcție în Islam, pe lângă lemn, care poate fi găsit peste tot, și mai ales în șarpante.

• tabya (chirpiciul): este un amestec de pământ, var și lut ars și pisat (șamotă) sau
  
  
  
  
  
  
  
  pietricele mici. Presat între două plăci de lemn, acest material este utilizat în principal pentru case.
• banco: amestec de lut și paie, Moscheia Djingareyber  din Timbuktu este din banco.
• tawb (cărămidă nearsă): el are avantajul de a fi ușor de găsit și de folosit, și ieftin. Marele său neajuns se află în faptul că apa îi este fatală.
• adjurr (cărămidă arsă): foarte utilizat în Irak, în India, el a fost, de asemenea, materialul preferat în Egipt până în secolele XII și XIII. Acesta este utilizat pentru toate tipurile de monumente, de la cele mai simple până la cele mai importante (moschei, madrasas, morminte). Nu este foarte scump și se conservă bine.
• moloz: este făcut din pietre îmbinate și unite cu mortar din var și nisip, la care s-a adăugat uneori cărbune și șamotă.
• piatră: este în uz din Spania și până în Irak. Natura pietrelor folosite variază în funcție de regiuni. În general, marmura este utilizată pentru proprietățile ei decorative (culori).

Paradise Garden

 The paradise garden is a form of garden of Old Iranian origin, specifically Achaemenid. Originally denominated by a single noun denoting "a walled-in compound or garden", from "pairi" ("around") and "daeza" or "diz" ("wall", "brick", or "shape"), Xenophon Grecized the Persian phrase "pairi-daeza" into "Paradeisos".^[1] The idea of the enclosed garden is often referred to as the paradise garden because of additional Indo-European connotations of "paradise".The essential qualities of the paradise garden derive from its original, arid or semi-arid homeland. The fundamental quality is enclosure of the cultivated area, which excludes the wildness of nature and includes cultivated and irrigated greenery, providing privacy and security. The most common design of the perimeter walls is that of a rectangle, and this forms one of its primary qualities. Another common quality is the elaborate use of water, often in canals, ponds, or rills, sometimes in fountains, and less often in waterfalls. The rectangular or rectilinear design is often extended to the water features, which typically quarter the garden. This design derives from or is echoed in that of the Garden of Eden, which in Genesis is described as having a central spring that feeds four rivers, which each flow out into the world beyond. Much of the use and symbolism of the paradise garden is derived from the Garden of Eden. It was designed to symbolize eternal life. A tree with a spring issuing from its roots especially symbolizes this. Additionally, the contrast of a formal garden design with the informality of freely growing plants is a recurring theme in many paradise gardens. Odor and fruit are important elements of this garden.

                     https://grecia.directbooking.ro/cazare-paradise-garden-studios-limenas-oferta-rezervare-sejur-974169.aspx                   

                        http://www.french-gardens.com/design/paradise-gardens.php                           

                     http://paradisegarden-boracay.com/                   

Arhitectura somaleză-islamica

Peninsula Arabă a fost leagănul unor străvechi civilizaţii din secolul al III-lea î.e.n. Situată între Marea Roşie, Oceanul Indian şi Golful Persic, această peninsulă uriaşă (aproximativ 3 milioane de kilometri pătraţi) este un vast pustiu, străjuită la est de un lanţ muntos, de-a lungul Golfului Oman, iar la hotarul de sud-vest, în dreptul Mării Roşii, de un masiv muntos de granit şi de lavă.Masive muntoase se află şi de-a lungul coastei sudice, cu înălţimi din ce în ce mai mici spre est, cu excepţia podişului Hadramout. Munţii şi podişurile sunt străbătute de „ueduri”, singurele căi de acces spre interiorul peninsulei.Arabia are o climă tipic tropicală, cu temperaturi medii de 40-50 de grade Celsius şi amplitudini puternice. Totuşi, în regiunea de sud-vest şi de sud a Arabiei suflă musonul, aducând ploi binefăcătoare peste podişuri şi câmpii.În restul peninsulei predomină însă deşertul, astfel încât vegetaţia şi fauna nu pot fi întâlnite decât sporadic, în oaze. Termenul “arab”, prin care arabii înşişi îşi denumesc teritoriul ocupat de ei, are semnificaţia de “pustiu, ţinut deşertic”.Arabia a fost locuită, încă din cuaternar, de vânători ce foloseau unelte de piatră cioplită, care găseau un vânat abundent în savane şi păşuni. Se pare că în epoca ultimei glaciaţiuni din Europa, peninsula a cunoscut, graţie frecventelor ploi, o abundentă vegetaţie însă, cu trecerea timpului, aceasta a dispărut.Prima menţiune a civilizaţiei sud arabice o găsim în scrierile ebraice, în care este amintită “Regina din Saba”, contemporană cu regele Solomon (970-931 î.e.n.). Arabii sunt menţionaţi şi în unele texte asiriene, precum şi în “Odiseea” (IV, 81) scrisă probabil în secolul al VIII-lea î.e.n.Multe ştiri despre arabi le dă HERODOT (ISTORII III, 9) afirmând, printre altele, că arabii – mai mult decât oricare alt popor – îşi respectă angajamentele.În epoca elenistică, Diodor din Sicilia („Biblioteca Istorică”, Cartea a două, XLVIII-LIV) descrie pe arabi în felul următor: “Arabii duc o viaţă de tâlhari, atacându-şi vecinii şi jefuindu-i, deoarece nespus de greu poate fi purtat un război împotriva lor….. Tocmai pentru că arabii pot fi atât de greu de înfrânt, în această regiune, neamul lor şi-a păstrat până în zilele noastre libertatea, neputând îndura nici o stăpânire străină.”Diodor mai spune că arabii sunt îndeobşte însetaţi de libertate şi nu îndură câtuşi de puţin robia cârmuirii străine. În mod sigur, Diodor din Sicilia se referă la arabii nabatei, care locuiau în partea de răsărit a Arabiei.

                               https://sites.google.com/a/madaimas.org.il/the-mscan/the-picture-of-the-cadbord-of-the-hiof-the-hilins                               

În ceea ce priveşte teritoriul fertil al Arabiei, autorul amintit mai sus descrie „ARABIA FELIX” astfel: “datorită belşugului de fructe şi alte plante ce se găsesc pe aceste meleaguri, această parte a peninsulei a fost numită Arabia cea Fericită. La marginea ţinutului se găseşte smirna şi această mireasmă plăcută zeilor, tămâia, care este trimisă de aici în lumea întreagă.Pe munţi se află nu numai foarte mulţi brazi şi pini, dar şi cedrul precum şi ienupărul. Alături de scorţişoară mai creşte şi un soi de terebentină binemirositoare.”Capitala „ARABIEI FELIX” era MARIABA, ale cărei ruine se văd şi astăzi. Locuitorii ei făceau comerţ intens, aducând produse din India la Tyr, din Egipt şi Mesopotamia şi exportând produsele lor proprii: aur, pietre preţioase, tămâie, mirt, balsam. Alături de fenicieni, arabii au fost cel mai activ popor, din punct de vedere comercial, din această zonă a lumii.În mod sigur, Arabia de Sud a fost cea dintâi regiune a Peninsulei Arabia care a cunoscut o organizare statală, cu peste două milenii înaintea erei noastre. Este posibil ca “Ţara DIMLUN”, amintită în textele sumeriene, să fie chiar Insula Bahrein, iar “MELUHA” şi “MAGAN” să corespundă Arabiei Felix.

arhitecti contemporani musulmani

 Numele acestui măreț autor, arhitect, inginer civil și militar roman este Marcus Vitruvius Pollio, cunoscut mai degrabă sub numele de Vitruvius.

Acesta a trăit în perioada cca. 70 – 80 î.e.n. până în aproximativ anul 15 î.e.n. El se descria mai mult ca un om de arme, un artilerist. Probabil a servit în armata romană pe postul de ofițer senior artilerie în funcție, fiind la rangul de doctores ballistraum și libratores, ceea ce însemna că, practic, a operat mașinăriile de artilerie.

În prezent sunt încă discuții legate de adevăratul său nume, iar cele mai multe date, legate de numele lui, sunt extrase din propria carte De Arhitectura. Acesta pare a fii cunoscut și prin intermediul lui Plinius cel Bătrân, în cartea sa, Historia Naturalis. Numele acestuia, descris ca „Vitruvius arhitectul” de către Sextus Julius Frontinus, apare, un secol mai târziu, în lucrarea De Aquaeductu. Probabil scrierile lui Vitruvius fiind chiar piatra de temelie pentru Frontinus.

arcuri diafragmă și bolți baril în arhitectură Omeiazilor

 Cand am aflat ca Parisul va fi destinatia turei mele fotografice SUNT ghid de calatorie m-a cuprins o bucurie nespusa si in acelasi timp sentimentul unei datorii de onoare. Fotografia mea si in general tot ceea ce cred eu despre fotografie i-o datorez in cea mai mare masura acestui oras pe care l-am cunoscut pentru prima data in 1998. Pe atunci nu pozam decat monumentele principale. Nu eram inca pasionat de fotografie, nu stiam sa ma plimb, nu stiam ce sa caut. In timp am revenit de cate ori am avut ocazia. Tot in timp a aparut printre preocuparile mele si fotografia si am invatat cum se parcurge un oras si cum sa te imprietenesti cu el. 

 Parisul cuprinde si o alta variabila: de cate ori l-ai vizita, mereu e ceva nou de vazut, nu poti avea niciodata sentimentul ca l-ai epuizat complet. Probabil aceasta este si cheia reintoarcerii permanente, cine a fost odata este mereu atras sa revina. 

Abordarea acestei vizite, dublata de un demers fotografic in care aparatul Nikon D5100 a fost din nou partener de drum are asadar o latura foarte personala si in acelasi timp se bucura si de o capacitate, urmare a experientei, de a privi obiectiv aspectele cheie ale orasului. Vom incerca sa punem in folosul viitorilor turisti de Paris-fotografi cunostintele si invataturile pe care orasul le-a daruit, in timp. Vom incerca sa explicam cateva aspecte precum ceea ce merita vazut, cum merita abordat, cum se fotografiaza, cum se parcurge eficient orasul, cum se imbina ceea ce constituie un bun al tuturor - obiectiv (reperele majore care schiteaza o agenda de vizitare) cu ceea ce devine personal, ca traire subiectiva.

                        http://list25.com/25-fascinating-examples-islamic-architecture/